Şleauri / Viaţa ca o minciună

Ciudat cum trece viaţa şi nu ne dăm seama cu adevărat ce este şi cum este. Deunăzi, am realizat că, de fapt, educaţia pe care o primeşti de-a lungul vieţii este ca o şcoală a minciunii. Asta înseamnă socializarea. Asta înseamnă societatea umană. Asta cred oamenii că înseamnă spiritul. A omite. A şmecheri. A truca. A egocentriza, dacă se poate spune şi aşa. A ascunde. A minimaliza, a exagera, doar pentru a specula în favoarea ta. În fond, asta înseamnă maturitatea, maturizarea simţurilor şi a întâmplărilor pe care le trăieşti, a învăţa să eviţi. Probabil, de aici vine şi eternul conflict dintre generaţii, de la instituţionalizarea minciunii împotriva dorinţei de a schimba ceva. Dar apoi intervine spiritul de conservare, comoditatea, oboseala cotidiană a supravieţuirii. Încep tiparele: aşa e legea, aşa se cade, să fii în rând cu lumea. Există o lege a tăcerii pe care o desluşim pas cu pas, devenind tot mai nesimţiţi şi mai nesimţitori. Tot mai teatrali şi mai prefăcuţi. Sindromul supravieţuitorului. Lumea nu e decât o anexă a obsesiilor care s-au dezvoltat în noi de-a lungul şi de-a latul timpului. Îngropăm în adâncurile, în ungherele cele mai nebănuite ale fiinţei toate greşelile, toate neîmplinirile, toate durerile, toate prostiile. Şi ne poleim prezenţa scenică pentru spectacolul cotidian. Pentru că, nu-i aşa, nu contează cu adevărat cine eşti, ci ce cred ceilalţi că eşti.