ŞLEAURI / Bolnavi de loialitate, repetenţi la onoare

În primul rând, aş fi vrut să scriu despre onoare. Un cuvânt tot mai rar folosit de contemporani, de actorii care animează zi de zi scena societăţii umane. La noi, la români, este o problemă de genetică atunci când vine vorba de onoare. De-a lungul istoriei, onoarea nu prea ne-a folosit la nimic. Nu de onoare am avut nevoie pentru a supravieţui ca popor, ci de mimarea onoarei, de forma ei ca principiu, nu ca şi conţinut. Ca individ, ca şi cetăţean al lumii, onorabilul - vorba lui Caragiale - a fost mai întotdeauna şi dintotdeauna un fel de parvenit, de "s-a descurcat, mamă, ce să-i faci?", de cameleon rafinat. Onoare este un cuvânt de spus în cuvântările publice, dar parcă gol şi fragil, asemănător unui balon de săpun. Lege şi onoare scrie pe heraldicele însemne ale poliţiştilor. Şi iar sună a gol. Viaţa de zi cu zi ne-a arătat şi ne mai arată o altă faţă a onoarei de care se dă dovadă ca purtător de uniformă şi de slujitor al legii şi al statului. Onoare? Dacă s-a inventat undeva conceptul de onoare cu două feţe, atunci cu siguranţă reversul onoarei s-a născut pe plaiurile mioritice. Societatea prezentului nu mai are nevoie de onoare. Onoarea chiar e considerată o prostie. Ce onoare este aia dacă mori de foame?
Pe de altă parte, în drumurile mele, am dat şi peste ideea de loialitate. Şi iarăşi a început să zbârnâie ceasornicul interior. Când eşti repetent la onoare, unde poate duce loialitatea? Pentru că o loialitate dusă dincolo de argumente, de raţional, a născut de-a lungul timpului numai monştri. De la loialitatea faţă de Dumnezeu, până la loialitatea faţă de frate, de familie. De fapt, unde nu e onoare, nici loialitate nu prea este. Loialitatea fără onoare este tot o şmecherie de supravieţuitor. Iar loialitatea cu orice preţ este dezonorantă, este descompunere, este dezumanizare.