Încă o mărturie despre aventurile infractorului Ioan David
Draga Viorel Dogaru,
Te sfatuiesc sa nu fi trist, Garda merge inainte cu Partidul Comunist. Sunt un patit al calpuzanului David Ioan, reprezentantul SC DavidPressPrint SRL, pana in 1989 un simplu redactor la Drapelul rosu, ce se deplasa cu un harb de Dacie, dupa '89 sefut la Rb, azi profesor de etica jurnalistica (ce etica o fi invatand studentii de la un asemenea caracter?!) si mare barosan inavutit, mai barosan decat Jiji Bee K. Lee.
In ianuarie 2009, m-a contactat David Ioan ( ma stia din 1978, am lucrat impreuna, asa cum bine stii, dupa 1989 ai fost si tu coleg cu noi la Renasterea banateana) si mi-a propus “un loc de munca” pe mosia dumnealui: sa lucrez, in calitate de redactor, la revista care urma sa o editeze. Zis si facut.
In martie 2009, conform intelegerii, dand dovada de ziarist constincios cum ma stiu si cum ma stii, m-am prezentat la sediul firmei/redactiei din str. St.O.Iosif bl 8/a, luandu-mi atributiile in serios.
Pe 1 mai 2009, am scos primul numar al revistei “timNews”. Toate articolele din aceasta revista, in afara de editorial care este scris de David Ioan, inclusiv reclamele, pentru care am batut cu pasul Timisoara si o parte din judet, circa 30 la numar, se datoreaza efortului meu. Urmatoarea aparitie a revistei, nr. 2, de asemenea, e scrisa tot de mine, articolele imi apartin, inclusiv editorialul, precum si cea mai buna parte din reclame. De paginatia publicatiei se ocupa Liliana Olaru, asociata in afaceri cu David Ioan.
Pe langa aceasta activitate, am practicat pe mosia distinsului profesor de etica si truda de salahor: duceam de la redactie cartile cu plasa la legatoria Universitatii de Vest unde, pe sestache, un neam de-al sau se ocupa de rezolvarea lor, carti pe care le aduceam, tot cu plasa, in redactie. Ca mijloc de transport foloseam autobuzul RATT, pe banii mei, pana la Fabrica de Bere, de unde mergeam pe jos, cu cartile in mana, pana la sediul redactiei ; il insoteam pe David Ioan la diferite actvitati culturale, chiar si la inmormantari, unde inregistrezam cu reportofonul discutiile sau jalea celor prezenti; ajutam la caratul materialelor necesare redactiei si tipografiei din sediul redactiei. Intr-o zi, am stat pana seara tarziu asteptand un TIR, care sosea de la Bucuresti, ca impreuna cu neamul lui David de la tipografia Universitatii de Vest, si cu alte doua personae, sa-l descarcam si sa transportam in sediul redactiei un utilaj foarte greu, pentru tipografia personala a lui David. Dar ce n-am facut? Am carat mobilier de la PALATUL sau nou, construit in cartierul rezidential, PALAT care m-a uimit, stiind pe David cat de sarac era candva, cel putin asa parea; am facut pe dulgheru si pe tamplaru reparand doua fotolii si o canapea care au apartinut ziarului Drapelul rosu, acestea existand dupa Revolutie pe holul fostului ziar Drapelul rosu (azi Rb), dar care au fos luate de David ca suvenir.
In acest timp, draga Viorel Dogaru, i-am reamintit profesorului de etica David Ioan de incheierea contractul de munca cu subsemnatul, dar de fiecare data imi spunea „ca o sa-l fac”. Nu l-a mai facut nici in ziua de azi.
Calpuzanul David a gasit, totusi, o metoda de stimulare a trudei mele. Sa auzi, sa vezi si nu crezi. Atentie matale le mine ce i-a clocit tartacuta. Zice mie: „Uite, Doru, aduci reclame pentru revista si eu iti dau un procent din ele”. “Cat?”, intreb. „Pentru o reclama de 100 lei, tu primesti 10 lei”. N-a, zic, asta da afacere. Pana la urma am adus reclame in valoare de cateva milioane de lei. Ii pun banii pe masa, David ii ia si ii baga in portofel, iar eu vazand ca nu-si aminteste de cele promise, ii zic: ”Pai, banii ce mi se cuvin din aceste reclame, nu mi-i dai?”, la care raspunde: ”Miercurea, cand vine contabila, atunci se fac platile...” De atunci au trecut zeci de miercuri, draga Viorel Dogaru, si n-am vazut nici un ban.
Sa mergem mai departe. Intr-o dimineata, imi zice: “Doru, am vorbit cu cineva la Baile Herculane sa te cazeze o saptamana, ii facem si lui reclama, la hotel, ca are hotel, pensiune…, iar tu, pe perioada cat stai acolo, te ocupi sa bati cu pasul STATIUNEA si sa aduci reclame pentru revista. Pentru asta te trimit”. L-am privit si nespunand nimic, zice: “Ce, nu-ti convine? Eu iti ofer un ban. Ziarele la care scrii, la cele din tara, si la cele din strainatate, nu iti trimit un ban. Eu iti dau...”. Am raspuns: “Ma duc, dar cu ce? N-am bani...”. Atunci, calpuzanul David Ioan scoate din portofel 200 lei, rostind: ”Ti-i ofer sub forma de imprumut...”. In acel moment, pentru o clipa, am devenit si eu hapsan, am luat banii si i-am bagat in buzunar, dar nu m-am dus la Baile Herculane. In locul meu s-a dus Lili Olaru.
In alta zi, intrucat nu ne-am intalnit in redactie, primesc un alt telefon de la cel impricinat si imi solicita trei titluri de carte, in cazul in care am carti de publicat. L-am intrebat pentru ce ii trebuie, mi-a raspuns ca vrea sa deschida o editura si pentru a o inregistra la Bucuresti are nevoie de zece titluri de autori. Totodata, mi-a marturisit ca o data prinse in planul editorial cartile vor fi publicate (se referea la ale mele) pe spesele editurii sale. I-am dat doua titluri, titlul unui volum de poezii si titlul unui volum de povestiri despre pescari. A trecut ceva timp, dar nici una din cele doua carti n-au aparut la editura dumisale. Cartea cu poezii/poeme (i-am schimbat titlul) a aparut in 2010, la Editura SOLNESS, str. Socrates nr.8, din Timisoara, cu titlul „NASCUTI PENTRU A PIERDE”, gratie unor oameni de suflet.
In iulie 2009, am parasit mosia calpuzanului David Ioan, cu un gust amar, dar si cu o mahnire in suflet, pentru faptul ca un coleg cu care am lucrat zeci de ani intr-o redactie mare de ziar, zi de zi, uneoari si noapta pana tarziu, ajuns full de bani si de avere, a devenit un fel de Hagi Tudose al zilelor noastre si a uitat sa mai fie om.
Dupa ce am plecat, primesc un telefon de la David si ma roaga sa trec pe la sediul redactiei din str. St.O.Iosif bl 8/a, ca are ceva de vorbit cu mine. Eram foarte bolnav si nacajit destul. Nu aveam bani sa cumpar medicamente, sa platesc cheltuielile la bloc, curentul, gazul etc. Era vai de capul meu! Ziarele la care scriam, Gandacul de Colorado din SUA, Clipa din California, Phoenix Mission din Arizona, Zona Interzisa din tara, Rodul Pamantului-OTV, Gandul, Flacara, ZIARE COM, Agricultura Romaniei, parca uitasera cu totii adresa mea si nimeni nu imi trimitea un leu. Noroc cu marele OM, cu O mare, Titus Bojin, care m-a ajutat sa supravietuiesc, altfel romanul “Blestemul destinului” nu ar mai fi vazut lumina tiparului. Asa ca, mai mult din curiozitate m-am hotarat sa ma duc a doua zi la David, spre seara. Sa vezi ce am patit. In sediul redactiei se afla David Ioan si Liliana Olaru. Cand m-a vazut L.O. a apucat-o istericalele, ameninandu-ma cu DNA, cu Politia, cu tot ce-i venea la gura. Ma uitam holbat la ea si nu stiam ce infractiuni am facut si in ce calitate ma i-a la intrebari. David Ioan mi-a pus o foaie de hartie in fata si mi-a spus ca nu plec din sediul redactie pana nu ii dau in scris cum ca-i datorez bani. Am ramas uluit, am crezut ca au innebunit si am vreut sa plec, dar L.O. a inchis usa cu cheia. Sa scap cat mai repede de ei, intrucat simteam cum mi se urca tensiunea si faceam comotie cerebrala acolo, le-am dat in scris, nu aveam ce pierde, o asemenea declaratie nu are nici o relevanta, daca nu este recunoscuta sau data in fata organelor abilitate. Asa am putut sa scap de sub sechestru calpuzanului David Ioan. Dupa o ora, doua, i-am dat un telefon si i-am spus sa se stearga la fund cu declaratia mea.
Retine, draga Viorel Dogaru, ca din martie pana in iulie 2009, David Ioan nu a incheiat contract de munca cu mine, cu tine a incheiat 2 ore, si nici macar la negru nu am fost renumerat de acest individ, cu care eu si tu am fost colegi. Dimpotriva, m-am intalnit cu David Ioan la moartea colegului nostru Robicsek Emeric, fiei tarana usoara si Dumnezeu sa-l aiba in paza pe acolo pe unde este (au mai fost colegii: Ion Marin Almajan, Dumitru Oprisor, Constantin Alexandrescu si altii, printre care si doi sefi de la Rb al caror nume nu merita a fi pomenit), si in timp ce preotul tinea slujba, David Ioan imi spune in soapta la ureche: “Cand ai de gand sa-mi dai datoria de 1000 de lei?”. Ce datorie, domnule (pardon, nu esti domn!)? Cata nesimtire? Cata mizerie poate intruchipa faptura unui om... Confratele nostru Ilie Chelaru, draga Viorel Dogaru, a zis o vorba mare: “Ziaristul om cinstit e un parlit bun de belit...”. Mare vorba…
Nu am scris sa ma spovadesc tie, si nici celor care citesc aceste randuri, am scris despre chipul unui om care in societate apare cineva si de fapt, in realitate, e cu totul altcineva... Ce este de facut ca sa ne ferim de asemenea lepre ascunse?...
Cu stima si respect,
Doru Macris
Timisoara
22 iulie 2011, ora 17,23
Te sfatuiesc sa nu fi trist, Garda merge inainte cu Partidul Comunist. Sunt un patit al calpuzanului David Ioan, reprezentantul SC DavidPressPrint SRL, pana in 1989 un simplu redactor la Drapelul rosu, ce se deplasa cu un harb de Dacie, dupa '89 sefut la Rb, azi profesor de etica jurnalistica (ce etica o fi invatand studentii de la un asemenea caracter?!) si mare barosan inavutit, mai barosan decat Jiji Bee K. Lee.
In martie 2009, conform intelegerii, dand dovada de ziarist constincios cum ma stiu si cum ma stii, m-am prezentat la sediul firmei/redactiei din str. St.O.Iosif bl 8/a, luandu-mi atributiile in serios.
Pe 1 mai 2009, am scos primul numar al revistei “timNews”. Toate articolele din aceasta revista, in afara de editorial care este scris de David Ioan, inclusiv reclamele, pentru care am batut cu pasul Timisoara si o parte din judet, circa 30 la numar, se datoreaza efortului meu. Urmatoarea aparitie a revistei, nr. 2, de asemenea, e scrisa tot de mine, articolele imi apartin, inclusiv editorialul, precum si cea mai buna parte din reclame. De paginatia publicatiei se ocupa Liliana Olaru, asociata in afaceri cu David Ioan.
Pe langa aceasta activitate, am practicat pe mosia distinsului profesor de etica si truda de salahor: duceam de la redactie cartile cu plasa la legatoria Universitatii de Vest unde, pe sestache, un neam de-al sau se ocupa de rezolvarea lor, carti pe care le aduceam, tot cu plasa, in redactie. Ca mijloc de transport foloseam autobuzul RATT, pe banii mei, pana la Fabrica de Bere, de unde mergeam pe jos, cu cartile in mana, pana la sediul redactiei ; il insoteam pe David Ioan la diferite actvitati culturale, chiar si la inmormantari, unde inregistrezam cu reportofonul discutiile sau jalea celor prezenti; ajutam la caratul materialelor necesare redactiei si tipografiei din sediul redactiei. Intr-o zi, am stat pana seara tarziu asteptand un TIR, care sosea de la Bucuresti, ca impreuna cu neamul lui David de la tipografia Universitatii de Vest, si cu alte doua personae, sa-l descarcam si sa transportam in sediul redactiei un utilaj foarte greu, pentru tipografia personala a lui David. Dar ce n-am facut? Am carat mobilier de la PALATUL sau nou, construit in cartierul rezidential, PALAT care m-a uimit, stiind pe David cat de sarac era candva, cel putin asa parea; am facut pe dulgheru si pe tamplaru reparand doua fotolii si o canapea care au apartinut ziarului Drapelul rosu, acestea existand dupa Revolutie pe holul fostului ziar Drapelul rosu (azi Rb), dar care au fos luate de David ca suvenir.
In acest timp, draga Viorel Dogaru, i-am reamintit profesorului de etica David Ioan de incheierea contractul de munca cu subsemnatul, dar de fiecare data imi spunea „ca o sa-l fac”. Nu l-a mai facut nici in ziua de azi.
Calpuzanul David a gasit, totusi, o metoda de stimulare a trudei mele. Sa auzi, sa vezi si nu crezi. Atentie matale le mine ce i-a clocit tartacuta. Zice mie: „Uite, Doru, aduci reclame pentru revista si eu iti dau un procent din ele”. “Cat?”, intreb. „Pentru o reclama de 100 lei, tu primesti 10 lei”. N-a, zic, asta da afacere. Pana la urma am adus reclame in valoare de cateva milioane de lei. Ii pun banii pe masa, David ii ia si ii baga in portofel, iar eu vazand ca nu-si aminteste de cele promise, ii zic: ”Pai, banii ce mi se cuvin din aceste reclame, nu mi-i dai?”, la care raspunde: ”Miercurea, cand vine contabila, atunci se fac platile...” De atunci au trecut zeci de miercuri, draga Viorel Dogaru, si n-am vazut nici un ban.
Sa mergem mai departe. Intr-o dimineata, imi zice: “Doru, am vorbit cu cineva la Baile Herculane sa te cazeze o saptamana, ii facem si lui reclama, la hotel, ca are hotel, pensiune…, iar tu, pe perioada cat stai acolo, te ocupi sa bati cu pasul STATIUNEA si sa aduci reclame pentru revista. Pentru asta te trimit”. L-am privit si nespunand nimic, zice: “Ce, nu-ti convine? Eu iti ofer un ban. Ziarele la care scrii, la cele din tara, si la cele din strainatate, nu iti trimit un ban. Eu iti dau...”. Am raspuns: “Ma duc, dar cu ce? N-am bani...”. Atunci, calpuzanul David Ioan scoate din portofel 200 lei, rostind: ”Ti-i ofer sub forma de imprumut...”. In acel moment, pentru o clipa, am devenit si eu hapsan, am luat banii si i-am bagat in buzunar, dar nu m-am dus la Baile Herculane. In locul meu s-a dus Lili Olaru.
In alta zi, intrucat nu ne-am intalnit in redactie, primesc un alt telefon de la cel impricinat si imi solicita trei titluri de carte, in cazul in care am carti de publicat. L-am intrebat pentru ce ii trebuie, mi-a raspuns ca vrea sa deschida o editura si pentru a o inregistra la Bucuresti are nevoie de zece titluri de autori. Totodata, mi-a marturisit ca o data prinse in planul editorial cartile vor fi publicate (se referea la ale mele) pe spesele editurii sale. I-am dat doua titluri, titlul unui volum de poezii si titlul unui volum de povestiri despre pescari. A trecut ceva timp, dar nici una din cele doua carti n-au aparut la editura dumisale. Cartea cu poezii/poeme (i-am schimbat titlul) a aparut in 2010, la Editura SOLNESS, str. Socrates nr.8, din Timisoara, cu titlul „NASCUTI PENTRU A PIERDE”, gratie unor oameni de suflet.
In iulie 2009, am parasit mosia calpuzanului David Ioan, cu un gust amar, dar si cu o mahnire in suflet, pentru faptul ca un coleg cu care am lucrat zeci de ani intr-o redactie mare de ziar, zi de zi, uneoari si noapta pana tarziu, ajuns full de bani si de avere, a devenit un fel de Hagi Tudose al zilelor noastre si a uitat sa mai fie om.
Dupa ce am plecat, primesc un telefon de la David si ma roaga sa trec pe la sediul redactiei din str. St.O.Iosif bl 8/a, ca are ceva de vorbit cu mine. Eram foarte bolnav si nacajit destul. Nu aveam bani sa cumpar medicamente, sa platesc cheltuielile la bloc, curentul, gazul etc. Era vai de capul meu! Ziarele la care scriam, Gandacul de Colorado din SUA, Clipa din California, Phoenix Mission din Arizona, Zona Interzisa din tara, Rodul Pamantului-OTV, Gandul, Flacara, ZIARE COM, Agricultura Romaniei, parca uitasera cu totii adresa mea si nimeni nu imi trimitea un leu. Noroc cu marele OM, cu O mare, Titus Bojin, care m-a ajutat sa supravietuiesc, altfel romanul “Blestemul destinului” nu ar mai fi vazut lumina tiparului. Asa ca, mai mult din curiozitate m-am hotarat sa ma duc a doua zi la David, spre seara. Sa vezi ce am patit. In sediul redactiei se afla David Ioan si Liliana Olaru. Cand m-a vazut L.O. a apucat-o istericalele, ameninandu-ma cu DNA, cu Politia, cu tot ce-i venea la gura. Ma uitam holbat la ea si nu stiam ce infractiuni am facut si in ce calitate ma i-a la intrebari. David Ioan mi-a pus o foaie de hartie in fata si mi-a spus ca nu plec din sediul redactie pana nu ii dau in scris cum ca-i datorez bani. Am ramas uluit, am crezut ca au innebunit si am vreut sa plec, dar L.O. a inchis usa cu cheia. Sa scap cat mai repede de ei, intrucat simteam cum mi se urca tensiunea si faceam comotie cerebrala acolo, le-am dat in scris, nu aveam ce pierde, o asemenea declaratie nu are nici o relevanta, daca nu este recunoscuta sau data in fata organelor abilitate. Asa am putut sa scap de sub sechestru calpuzanului David Ioan. Dupa o ora, doua, i-am dat un telefon si i-am spus sa se stearga la fund cu declaratia mea.
Retine, draga Viorel Dogaru, ca din martie pana in iulie 2009, David Ioan nu a incheiat contract de munca cu mine, cu tine a incheiat 2 ore, si nici macar la negru nu am fost renumerat de acest individ, cu care eu si tu am fost colegi. Dimpotriva, m-am intalnit cu David Ioan la moartea colegului nostru Robicsek Emeric, fiei tarana usoara si Dumnezeu sa-l aiba in paza pe acolo pe unde este (au mai fost colegii: Ion Marin Almajan, Dumitru Oprisor, Constantin Alexandrescu si altii, printre care si doi sefi de la Rb al caror nume nu merita a fi pomenit), si in timp ce preotul tinea slujba, David Ioan imi spune in soapta la ureche: “Cand ai de gand sa-mi dai datoria de 1000 de lei?”. Ce datorie, domnule (pardon, nu esti domn!)? Cata nesimtire? Cata mizerie poate intruchipa faptura unui om... Confratele nostru Ilie Chelaru, draga Viorel Dogaru, a zis o vorba mare: “Ziaristul om cinstit e un parlit bun de belit...”. Mare vorba…
Nu am scris sa ma spovadesc tie, si nici celor care citesc aceste randuri, am scris despre chipul unui om care in societate apare cineva si de fapt, in realitate, e cu totul altcineva... Ce este de facut ca sa ne ferim de asemenea lepre ascunse?...
Cu stima si respect,
Doru Macris
Timisoara
22 iulie 2011, ora 17,23
Comentarii
Trimiteți un comentariu