Şleauri / Ne-a Fukushima pe toţi

Agenţia japoneză pentru siguranţă nucleară a ridicat, recent, la nivelul maxim de şapte gravitatea accidentului nuclear de la Fukushima pe scara evenimentelor nucleare şi radiologice (INES), situându-l pe acelaşi treaptă de gravitate cu catastrofa de la Cernobâl, relatează agenţiile internaţionale de presă. Din nou. Cu siguranţă, situaţia dezastrului nuclear de la Fukushima este mult mai gravă decât se încearcă să se creadă de-a lungul şi de-a latul opiniei publice mondiale. Cel mai bun exemplu îl constituie chiar Cernobâlul, despre care nici acum, după un sfert de secol, nu se ştie cu exactitate ce efecte a avut asupra societăţii umane. Şi este simplu de ce: panica mulţimilor ar fi dezastruoasă şi ar produce mai multă distrugere decât catastrofa nucleară în sine. Este vorba de acelaşi concept aplicat şi în România după 1990, pe care bătrânul Silviu Brucan l-a amintit la un moment dat: "stupid people". Mai pe româneşte, principiul prostiei poporului, a mulţimii, a turmei. În afară de câteva poveşti răzleţe, din 1986 până în prezent România a fost închisă într-un castel de sticlă în care Cernobâlul nu a reuşit să se strecoare. Pe de o parte, şi sunt convins că este adevărat, oricât de inteligenţi se cred numeroşi savanţi, nu se ştie mai nimic fiindcă efectele sunt deosebit de complexe, afectând individul chiar şi la nivel psihic. Apoi, complexitatea problematicii necesită o cumulare a eforturilor ştiinţifice în domenii vaste şi diverse, ceea ce presupune o focusare a cercetărilor. Ceea ce nu s-a făcut şi nici nu cred că se intenţionează să se facă. Şi asta pentru că adevărul, la nivelul de educaţie al umanităţii contemporane, ar produce o tragedie mai mare. Pentru că nu toată planeta este populată de japonezi, care au primit prin tradiţie un anume respect faţă de celălalt şi o responsabilitate socială cum mai rar se mai vede prin vreun alt colţ al lumii. Pe de altă parte, savanţii prezentului sunt subjugaţi sistemului, cei mai mulţi fiind hyperprofesori universitari, doctori în cauze superonorabile, indivizi cu cărţi de vizită impresionante care abia mai încap pe un DVD. Finanţările pentru toate păsăricile ştiinţifice care zboară în mediile superdocte sunt venite printr-un trafic de influenţă care implică politicieni şi instituţii, un păienjeniş social bine pus la punct şi aproape imposibil de penetrat. Am văzut, cu ceva timp în urmă, cum cei mai renumiţi savanţi şi şefi de instituţii din Franţa trâmbiţau la televiziuni, radio şi în presa scrisă, în 1986, jurând că Cernobâlul nu a avut şi nu va avea niciun efect asupra francezilor. Dar după câţiva ani, datele s-au adunat din toate direcţiile şi au demonstrat cu totul altceva. Şi toţi papagalii instituţionali care ciripiseră la comandă au fost luaţi în băşcălie. La noi, în România, nici măcar asta nu s-a întâmplat. Aşa că dacă japonezii au spus că a fost atins ultimul nivel al unui dezastru nuclear, lucrurile nu stau deloc bine. Sunt grave, grave de tot. Evident, însă, că mare lucru nu se poate face. Doar să se mai repare ce se mai poate repara. Dacă în 1986 ţin minte că am văzut un ciudat nor negricios pe care încă îl mai păstrez în memorie, acum trebuie să recunosc că nu l-am mai văzut. Dar îl simt.