Şleauri / Când a venit Dumnezeu, a mai găsit doar o gloată de mimetificaţi

Am căutat definiţia mimetismului prin dicţionarul explicativ al limbii române: însușire a unor animale de a-și schimba culoarea sau de a lua forma unor obiecte, ori animale din mediul înconjurător; pe de altă parte, (la figurat) reproducere mecanică a gesturilor și atitudinilor cuiva, imitație (servilă) a unui model, în cele din urmă - maimuțăreală. Dar nu despre aşa ceva vorbea Nicolae Iorga acum aproape un secol: "Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăiesc numai prin fapta precursorilor şi revoltaţilor. Aceştia tulbură ca nişte demoni, perpetuu nemulţumiţi, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deşteaptă iluzii şi apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă preţiosul echilibru al perfectei inerţii. Fie că atunci masele populare se încaieră în războaie, fie că folosesc paşnic gândul născocitorilor, mimetismul şi utilitarismul ancestral biciuit şi de instinctul curiozităţii - care e mai vechi decât însuşi omul - le împinge să aducă modificări, mai mult ori mai puţin adânci, sacrosanctelor lor tradiţii". Şi tot Nicolae Iorga: "Nu cultura superioară a unei naţiuni, ci cultura a cât mai multor naţiuni, are a ne interesa. Numai aşa putem ucide mimetismul ieftin al formelor şi silim la gândire, la luare de poziţie personală originală. Cultura istorică deci, mergând mână în mână cu cultura filozofică şi cea artistică, toate general-umane, iar nu singularizat naţionale, cu atitudine servil-colonială faţă de ele". Mimetismul pe care nu-l atinge DEX-ul cum trebuie, nu nuanţele de rigoare, este cel specific uman, care evident nu se deosebeşte totuşi fundamental de cel al animalelor. După o sută de ani, după un veac de evoluţie tehnologică fără precedent a umanităţii, mimetismul ieftin al formelor a rămas la fel de primitiv şi la fel de greu de contracarat ca şi acum 2000 de ani. Fiinţa umană, ca structură a dualităţii suflet/spirit, a rămas încremenită în proiect. Deşi spiritualiceşte poate ne-am mai modificat pe ici, pe colo, dar fără să se schimbe nimic, pe de o parte mimetismul a dus la evoluţia umanităţii şi este un element de bază al sistemului educaţional al prezentului pe orice colţ de planetă a-i trăi. Şi nu cred că este posibilă o altă formulă. Numai că, spre deosebire de animale, omul poate avea şi capacitatea de a analiza şi nuanţele dintre o formă sau alta a mimetismului. Ceea ce nu se prea întâmplă. S-au scris miliarde de cărţi, s-au inventat mijloace de comunicare imposibil de imaginat chiar şi acum 30 de ani. Liberul arbitru care-l defineşte pe individul uman tot spre aceeaşi istorie a comodităţii se îndreaptă şi deşi există un spaţiu aproape infinit al alegerilor, merge tot către o stafidire a creierului, către o acutizare a lipsei de memorie, nu numai colectivă, ci chiar şi individuală. Este incredibil cât de repede se poate mimetifica omul, dacă-mi este permis acest termen. Şi culmea este să vezi cum şi creierele rebele, demonice, revoltate cad cu uşurinţă în aceeaşi inerţie ancestrală care bântuie societatea umană de la naştere. Şi se repetă la nesfârşit acelaşi şir de greşeli, nu după o sută de ani - cum s-ar crede, ci doar după patru-cinci ani. Realitate care nu mă poate face nicidecum optimist, oricât aş încerca, privind spre viitorul nu foarte îndepărtat.