Timisoara ipocritilor

Timișoara a devenit de o vreme încoace doar un clișeu. Mulți îl mestecă și-l scuipă doar pentru că așa e moda.
Și asta nu este Timișoara pe care am iubit-o întotdeauna.
Timișoara boemă, Timișoara rebelă, orașul cu o muzică a străzilor și a oamenilor care se dezvăluie cu adevărat doar celor inițiați.
Orașul de pe Bega a avut mereu o viață proprie, un tumult aparte, un destin care-și modelează trecătorii, un caracter persuasiv care înrobește și eliberează în același timp.
Timișoara a impus mereu respect și multiculturalitate, a fost mereu orașul rătăcit de turmă.
Personal, Timișoara înseamnă orașul în care aproape fiecare stradă ascunde o amintire, o poveste, o istorie, o iubire, o moarte, un chip, o emoție, o veșnicie...
Odată cu trecerea anilor, Timișoara a devenit un sentiment care există pretutindeni și pentru totdeauna.
De o vreme încoace, însă, Timișoara pare tot mai înglodată în ipocrizie și circ ieftin, de duzină.
Timișoara de altădată, orașul boem și oamenii de calitate parcă sunt tot mai rari și mai marginalizați.
Parcă îi văd doar pe la colțuri de stradă, minusculizați, înghesuiți de strigătele, interjecțiile și zgomotele tot mai atroce ale cotidianului și ale mulțimii.
Orașul parcă se zvârcolește într-o lume pe care nu o mai înțelege.
Unii se declară și se cred europeni, deși se comportă ca în junglă, înjurând printre palmieri.
Alții se bat cu pumnii în pieptul orașului, că așa-i la modă, dar iluminează artistic pereți scorojiți și ziduri prăbușite.
Mai sunt și cei care cred că Dumnezeu nu este mafiot nici măcar la teatru, dar poate fi turnător la Biserică.
Oricât ai sta lângă o gură de canal, tot a căcat miroase și nu a magnolii. Asta e problema.
Și oricât de oraș de suflet este Timișoara, cu ipocrizie și lipsă de respect nu se va construi nimic bun și memorabil.
Cu oameni care aud doar ce vor să audă nu se poate evada din mediocritate.
Parafrazînd un filosof, Timișoara nu e nimic. Trebuie să devină...