Şleauri / Nu mai avem geniu, domnilor!
Viaţa este tot mai gri, incoloră, inodoră şi insipidă, cum era la un moment dat o formulă verbală pe care o tot repeta un profesor de chimie.
Geniul este un element inefabil al umanităţii. Este autistul suprem. O lume construită pe o patimă interioară care nu poate fi cuantificată. O lume în care zdrăngănitul banilor nu are nici un sunet perceptibil. Acesta nu poate decât să-l devoreze. Nu o să vedeţi niciodată un geniu pozând în perfecţiune la talk-show-urile televizate. Pentru că geniul descoperă echilibrul suprem fiind o fiinţă complet dezechilibrată. Social, economic, emoţional, psihic, geniul este un dezechilibrat. Omeneşte vorbind. Paradoxal, însă, produsul final pe care-l propune un geniu aduce un echilibru existenţial de neegalat destinului uman.
Geniul se ridică întotdeauna din mocirlă, din durere, din contradicţie. Nu ascultă foşnitul banilor, ci murmurul cosmic.
Artistul adevărat va alege mereu dintre o bucată de pâine şi o carte. Pe cea din urmă. Geniul n-a creat niciodată având burta plină.
Contemporaneitatea, prezentul, civilizaţia descompun genialitatea până la prostie patologică. Societatea prezentului devorează tot ceea ce nu se adaptează turmei. Tot ce nu este spectacol de doi lei.
Geniul se construieşte cu valoare, respect, responsabilitate, emoţie, inteligenţă, muncă şi, mai ales, patimă, dăruire şi dragoste. Şi nici măcar atât nu este îndeajuns. Rămâne mereu ceva, acel ceva de nedefinit.
Pe vremuri, geniile erau consideraţi eretici şi erau executaţi. Acum geniile dispar fiindcă nu pot fi şi proprii lor manageri. Şi o planetă fără oameni geniali este o planetă condamnată.
Geniul este un element inefabil al umanităţii. Este autistul suprem. O lume construită pe o patimă interioară care nu poate fi cuantificată. O lume în care zdrăngănitul banilor nu are nici un sunet perceptibil. Acesta nu poate decât să-l devoreze. Nu o să vedeţi niciodată un geniu pozând în perfecţiune la talk-show-urile televizate. Pentru că geniul descoperă echilibrul suprem fiind o fiinţă complet dezechilibrată. Social, economic, emoţional, psihic, geniul este un dezechilibrat. Omeneşte vorbind. Paradoxal, însă, produsul final pe care-l propune un geniu aduce un echilibru existenţial de neegalat destinului uman.
Geniul se ridică întotdeauna din mocirlă, din durere, din contradicţie. Nu ascultă foşnitul banilor, ci murmurul cosmic.
Artistul adevărat va alege mereu dintre o bucată de pâine şi o carte. Pe cea din urmă. Geniul n-a creat niciodată având burta plină.
Contemporaneitatea, prezentul, civilizaţia descompun genialitatea până la prostie patologică. Societatea prezentului devorează tot ceea ce nu se adaptează turmei. Tot ce nu este spectacol de doi lei.
Geniul se construieşte cu valoare, respect, responsabilitate, emoţie, inteligenţă, muncă şi, mai ales, patimă, dăruire şi dragoste. Şi nici măcar atât nu este îndeajuns. Rămâne mereu ceva, acel ceva de nedefinit.
Pe vremuri, geniile erau consideraţi eretici şi erau executaţi. Acum geniile dispar fiindcă nu pot fi şi proprii lor manageri. Şi o planetă fără oameni geniali este o planetă condamnată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu