MICROBIUS

Societatea românească este bulversată de vreo câteva zile încoace ba de despărţirea dintre Iri şi Monica, ba de penisul lui Claudiu Bleonţ, astfel încât niciun alt subiect parcă nu mai există. Bârfa devoratoare a nimicului este mai presus de orice. Printre Iri, Monica şi Bleonţ, "intelectualul" român îl mai înjură o dată printre dinţi pe Traian Băsescu şi cu asta parcă viaţa este mai frumoasă şi mai suportabilă. Când vine vorba de probleme reale, ţaţa Floarea se arată şi ea mânioasă şi tot cu o înjurătură la adresa lui Traian Băsescu se rezolvă tot. S-a instaurat un fel de schizofrenie naţională greu de înţeles şi de contracarat. Şi, cum era de aşteptat, nu este o revoltă a valorilor româneşti, un vacarm al argumentelor şi al soluţiilor. Raţiunea a falimentat de mult timp în societate şi a lăsat loc sofismelor. Suntem sufocaţi, ştrangulaţi zilnic de penisocraţie şi mai că nu ne pasă. Cei care mai au ceva de spus abia dacă se mai aud. Şi când se aud nu-i mai ascultă nimeni. Şi...

Groucho Marx: “Gasesc televiziunea foarte educativa. De fiecare data cand cineva porneste televizorul, ma duc in camera cealalta si citesc o carte.” Ludwig Wittgenstein: Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte. Voltaire: Când poporul începe sǎ raţioneze totul e pierdut. Iosif Stalin: Nu contează cine votează. Contează cine numără voturile. Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu. William Shakespeare: Ştim ceea ce suntem dar nu ştim ceea ce putem fi. Jean-Paul Sartre: Când Dumnezeu tace, poate fi făcut să spună orice. Friedrich Nietzsche: "Dumnezeu a murit!" "Care este adevărul? E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?" "Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici." "Fără muzică, viaţa ar fi o greşeală." "Libertatea este absenţa gândirii individuale." "Credinţa înseamnă să nu vrei să ştii ce este adevărat." "Se poate aprecia ca...

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi i-a spus: Doamne, aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul. Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi, iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se află o mare masă rotundă. Pe masă se află un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a făcut pe om să îi lase gura apă. Oamenii care stăteau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi înfometaţi.. Ţineau linguri cu mânere foarte lungi care le erau legate de braţe şi astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocană. Dar din cauza mânerelor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline. Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor. Atunci, Dumnezeu a spus: "Acum ai văzut Iadul". Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa.. Arată la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană, la vederea căruia îţi lasă gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi ...

“De pe front mai vin veşti triste”, volumul de proze scurte al lui Dumitru Oprişor, apărut recent la Editura Brumar, nu este – aşa cum ar sugera titlul – o carte tristă. Este adevărat, fiecare caz prezentat de prozator povesteşte despre o tragedie, într-o altă mare tragedie care a marcat secolul XX, cea a celui de-al Doilea Război Mondial, când mai ales românii au traversat unul dintre cele mai ciudate şi bulversante capitole ale istoriei acestui popor. “De pe front mai vin veşti triste” îi are în prim-plan pe unii dintre ultimii supravieţuitori, ajunşi acum la vârste venerabile, cu o singură excepţie toţi fiind de-ai locului, de prin zona Banatului. Tocmai de aceea nu este o carte tristă, fiindcă în fond abordează formidabila şi, pe alocuri, inexplicabila putere de a merge mai departe, de a trăi viaţa ca pe o binecuvântare, de a lupta până la ultima picătură de veşnicie pe care ţi-a dăruit-o soarta. Se vorbeşte despre oameni care ar fi trebuit să primească mai mult respect de la semen...

Suntem tot mai grăbiţi. Tot mai lacomi. Tot mai egoişti. Tot mai superficiali. Tot mai confuzi. Viaţa fiecăruia dintre noi e un haos general, un du-te-vino continuu. Să ne dăm interesanţi, să ne dăm preocupaţi, gânditori, pătrunşi de esenţe nebănuite ale existenţei. Mult zgomot şi rezultatele, până la urmă, nici nu ştiu dacă trec linia de sosire. M-am întâlnit zilele trecute cu un cunoscut. Ne ştim din anii ultimi ai epocii de dinainte (acum realizez că, de fapt, am traversat două ere sociale într-o singură viaţă). O vreme ne-am mai salutat întâmplător, dar n-am prea mai avut timp de, cum se spune acum, socializare. A trecut vremea, mii de zile şi , mai ales, nopţi peste noi până la reînfiriparea unui dialog cât de cât de băgat în seamă. Marcaţi amândoi, evident, de trecere. Eu i-am mărturisit de un strigăt petrecut în mine însumi cu ceva timp în urmă, când m-am trezit cum parcă ceva explodează în mine într-o altă dimensiune şi mi-a aşezat pe retină un vers al lui Mihai Eminescu pe car...

metafora s-a strecurat afară / printre vrăbii / eu n-am ucis-o / doar am coborât scara / şi am crezut că văd o femeie / de acolo totul a devenit confuz / zidurile s-au bâlbâit parcă / nimeni n-a mai îndrăznit să o privească topindu-se într-o clipă / cineva a strigat / nimeni n-a avut însă chef să-l audă într-o amiază când o femeie s-a răsucit pe călcâie / eram în gara lui octavian-paler şi timpul se strecurase printre gesturi / atunci l-am întâlnit pe bacovia / sub o ploaie cum nu mai simţisem niciodată / când m-am trezit în ocean aş fi vrut să cred că explodasem şi eram doar o picătură din tot ce a fost / aşa am zărit-o pe femeia pe care n-am iubit-o niciodată / era vie şi alerga printre frunze / ca o umbră care se născuse dintr-o aromă de tei... 2011, februarie 15

S-au văzut multe în ultimii ani, cei de după epoca-de-aur. Poate chiar prea multe. Dintr-o întâmplare a vieţii, am avut ocazia să mă întorc după mulţi ani dintr-o zonă în alta a ţării, ca localnic, nu ca vizitator. Şi spun asta pentru că este o diferenţă ca de la cer la pământ. Aparenţele întotdeauna înşală. Dar o dată ce devii de-al locului, începi să realizezi adevărata dimensiune a fiecărui individ. Şi oamenii, în jocul devorator al supravieţuirii, pot fi teribil de subtili la perversităţi sociale. Mai ales când fiecare îşi poate alege cum şi cât poate ştii. În lipsă de ocupaţie, omul îşi inventează tot soiul de războaie interioare în care îi implică pe cei de lângă ei. În condiţiile în care creierul accesează doar informaţiile facile şi bântuite de o simplitate tragicomică, există o odihnă bulversantă a neuronilor. Vezi, până la urmă, doar ceea ce te implică direct şi numai când te implică. Şi atunci, românul îşi doreşte să fie un mic Dumnezeu în comunitatea aproape tribală de pe s...

Gata! Uite că a apărut şi Uniunea Social-Liberală... Până la urmă şi-au învins timiditatea şi au încropit o chestie pe care au motivat-o ca luptă politică împotriva tiranului de Traian Băsescu, ajuns preşedinte al României nu fiindcă ar fi câştigat vreo bătălie electorală, ci fiindcă au pierdut-o alţii. Transformat în obsesie naţională, Traian Băsescu a devenit sperietoarea din lanul de porumbi de care fuge toată lumea ţipând ca din gură de şarpe (vorba vine!), dar care rămâne tot acolo, de neclintit. Însă, senzaţia generală a vieţii politice româneşti este că nimănui nu-i mai pasă cu adevărat ce se întâmplă sau ce ar trebui să se întâmple la nivelul societăţii civile. Deşi afectaţi de fiecare adiere politică, nu numai de viituri, românii încearcă să-şi vadă de treabă şi să se adapteze la fiecare piedică pe care o întâmpină. S-au obişnuit. S-au rupt de tot ceea ce provoacă acest haos. Dacă apare o problemă, caută un lanţ al slăbiciunilor, ca în Caragiale, şi se agită, se dă peste cap, ...

Viorel DOGARU on Mar 26th, 2005 Craiova, plămânul economiei olteneşti, până în 1989, materializat prin prezenţa unor goliaţi industriali precum Electroputere, Oltcit, Combinatul Chimic, Fabrica de Avioane, Fabrica de Maşini Agricole şi Tractoare sau Întreprinderea de Utilaj Greu, s-a trezit la un moment dat fără obişnuitul tub de oxigen primit periodic de la stat. Dintr-un oraş unde până în 1989 existau zeci de mii de locuri de muncă, dintr-o citadelă a industriei româneşti construită în numele societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Craiova s-a preschimbat într-un oraş gri, bântuit de maladii orientale şi de târgoveţi palavragii. Craiova, 1989, ora 6.45 Nici nu a mijit bine lumina printre blocurile aşezate ca nişte cutii de chibrituri, şi pe străduţele de cartier oamenii se grăbesc spre staţiile de autobuz sau tramvai. Destul de rar, trece şi câte o Dacia în care sunt înghesuiţi cinci-şase oameni. De cealaltă parte, îmbulzeala cotidiană, cu coatele şi înjurăturile de rigo...

Viorel DOGARU on Apr 27th, 2005 Proiectul de realizare a celui de-al doilea pod peste Dunăre între România şi Bulgaria, după cel dintre Giurgiu şi Ruse, este în plină desfăşurare. Comisia Europeană a acordat încă 70 de milioane euro Bulgariei pentru construirea celor doi kilometri de pod care va face legătura între Calafat şi Vidin. Podul reprezintă o componentă integrantă a sistemului european de autostrăzi internaţionale şi constituie o porţiune a tronsonului sudic al Coridorului IV de transport pan-european. Se preconizează ca lucrările să fie începute în luna septembrie, guvernul bulgar estimând terminarea podului în 2008 Suma finală care se va cheltui va ajunge la aproximativ 226 de milioane de euro, beneficiindu-se de sprijinul financiar al Programului european de preaderare ISPA, al Băncii Europene de Investiţii şi al Agenţiei Franceze pentru Dezvoltare. Construcţia noului pod rutier şi feroviar constituie unul dintre proiectele prioritare din pachetul de proiecte pentru imp...

Viorel DOGARU on May 28th, 2005 Cazul Timişoarei este considerat unic la nivelul României. O rată a şomajului sub 4%, un nivel al investiţiilor străine de patru ori mai mare decât media la nivelul României, salarii cu 20 la sută mai mari decât media pe ţară arată că Timişoara este, într-adevăr, un oraş de cinci stele. În domeniul investiţiilor străine, Timişoara se situează pe locul secund în ţară, după Bucureşti, reuşind să atragă în ultimii ani firme importante pe plan internaţional. Dar Timişoara este un oraş vestic nu numai prin aşezare, ci şi prin mentalitatea de vocaţie occidentală a locuitorilor. Deschis la investiţii Ambasada SUA la Bucureşti, prin două agenţii americane USAID (United States Agency for International Development) şi IRIS (The Center for Institutional Reform and the Informal Sector), în mai 2000, elabora un studiu care releva că în România IMM-urile sunt nevoite să respecte o puzderie de proceduri birocratice şi să lucreze într-un mediu juridic alambicat şi...

Viața pierde și câștigă în fiecare clipă. Nimeni nu cred că poate cuantifica: în detaliu, cu adevărat, cum arată o astfel de balanță. Pur și simplu, mergem înainte, pas cu pas, încercând să păstrăm un oarecare echilibru care să permită existența lucrurilor mărunte, de subzistență. Dacă mai aducem și o rază de lumină, un strop de bucurie, un moment de neuitare, suntem cu atât mai fericiți. Și ne grăbim să celebrăm, fiecare cum poate, clipa devoratoare a prezentului. O facem instinctiv, fără prea multă filosofie. Cu bine și rău, asta-i viața, nu te poți împotrivi destinului, odată ce l-ai ales. Sau dacă te alege el pe tine. Nu demult, pe meleagurile natale, întors după mulți ani în care aproape că mă deconectasem de la peisajul a cărui amprentă rămâne mereu întipărită în sufletul omului, am vrut să întâlnesc un fost coleg de școală, un prieten dintre aceia care nicio depărtare nu îl poate alunga. Este mereu acolo, ca o cicatrice de care nu poți scăpa decât cu operație estetică. Trecuseră...

Picatura de viata Mai, Femeie, oamenii se nasc la rînd si mor pe sarite priveste viata : e doar un spectacol neantul care doarme pe retina omul priveste, dar nu vede/ La capatul privirii/ undeva/ atîrna întunericul/ bezna ca un zid de care nu se poate trece mai, femeie, oamenii se nasc la rînd si mor pe sarite înca o zi : acelasi drum desarta sub pasii mei nisipuri trecatoare sînt doar un prizonier si-atît plîng macii la marginea drumurilor departe de ziduri/ departe de oameni mai, femeie, oamenii se nasc la rînd si mor pe sarite si eu tac : poate ceasurile mor în fiecare clipa si nimeni nu stie as vrea sa pot vorbi mai ales simplu/ cît mai firesc cu putinta/ nu stiu de ce dar am obosit de metafore/ de ecuatii textualiste/ de siropuri metafizice parca prea multe adjective si prea putin adevar mai, femeie, oamenii se nasc la rînd si mor pe sarite nimic mai mult : am vietuit deasupra lumii si am devorat cu lacomie dintr-o ultima picatura de viata… Jneapan ...